Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text cu titlul “Problema copiatului în şcoli şi universităţi” din care reproduc un paragraf (aşa cum l-am primit):
“(…) la bacalaureat. Cu două săptămâni înainte de acest examen de maturitate, se ştia, atât în liceul nostru cât şi în alte trei din apropiere, că cei care doresc să primească răspunsurile la aceste probe pot achita suma de 100 RON persoanei X sau Y şi că va fi necesar să aibă un telefon de rezervă unde se vor trimite acele rezolvări, ori se vor aduce în clasele în care se află elevii care au achitat taxa respectivă, fapt ce mai apoi chiar s-a adeverit. Am avut şi eu colegi care au plătit această sumă, ori am văzut chiar în sala în care am susţinut examenul cum unii profesori aduceu cu grijă, astfel încât să nu se observe pe camerele video, care la un moment dat s-au şi oprit, foi cu rezolvările subiectelor de la examen, nu numai la o materie, dar la fiecare în parte, iar pentru ca restul elevilor să nu conteste cele întâmplate, profesorul oferea şi celorlalţi rezolvări pentru Subiectul 1.”
Nu-mi spuneţi – aşa cum se obişnuieşte la noi, când e vorba de un lucru supărător – că “e un caz izolat”. Am mai povestit acest lucru, cu câteva promoţii mai înainte mi-am întrebat studenţii de la două secţii dacă în decursul celor 12 de şcoală au văzut cu ochii lor vreun caz de tentativă de mituire a profesorului. Au răspuns “da” (şi au dat exemple) aproape 50 de persoane din 52! Singura dată când am fost într-o comisie de Bacalaureat, mi-a fost dat să descopăr o megafraudă. Întrebaţi-vă – acasă – copiii: mulţi dintre ei cunosc mercurialul (în bani şi în cadouri al) profesorilor. Când domnul Funeriu a pus camerele de luat vederi la testarea de la finele Liceului, am putut vedea cu toţii că 60 % (adică mai mult de jumătate!) din notele de trecere se luau prin fraudarea examenului. Lucrurile acestea nu sunt cazuri izolate; sunt legea în învăţământul nostru.
Textul studentei, scris cu luciditate şi amărăciune, mi-a atras atenţia (deşi – de-a lungul timpului – am mai auzit multe asemenea istorii) acum, pe fondul discuţiilor stârnite în spaţiul public de felul în care educaţia sexuală sau studiile de gen ar atenta la “inocenţa copiilor noştri”. Căci, ni se spune, copiii aceştia, cu totului naivi în ale sexului (indiferent de vârstă), vor fi şocaţi şi, posibil, pervertiţi de discursuri cu privire la funcţiile organelor lor şi la responsabilităţile pe care au faţă de felul în care le exercită în diverse contexte. Totuşi, nimeni nu ne-a înfăţişat un studiu – socio-psihologic – din care să vedem ce ştiu, realmente, elevii despre organe, funcţii şi contextele în care e vorba de acestea. În lipsa unui asemenea studiu, o anumită parte a presei vorbeşte de agresiuni sexuale la adresa minorilor, de graviditate infantilă, de copii cu copii, de violenţă domestică (care, din păcate, se lasă şi cu omoruri), de prostituţie la vârste mici, de traume fizice şi psihice ce necesită tratament (nu întotdeauna acordat) etc. Cealaltă parte a presei se referă la “familia tradiţională” (într-o ţară cu milioane de avorturi şi sute de mii de părinţi ce şi-au abandonat copiii) şi exaltă “puritatea” şi “inocenţa copiilor” la care atentează orice aluzie la ceea ce e “jos”.
Totuşi, citind textul studentei m-a izbit un lucru: n-am auzit pe nimeni în România care să declare că faptul de a frauda un examen, de a nu-ţi face orele, de-a nota anapoda, de-a persecuta un elev ori de a forţa un copil să recite enormităţi reprezintă atentate la adresa inocenţei lui. Lucrurile acestea se întâmplă, de decenii, pe scară largă în ţara noastră şi – lucru straniu – nimeni nu suferă de pe urma inocenţei batjocorite a “copiilor noştri”!
Nimeni nu observă acest lucru banal: un copil faţă de care profesorul nu are nici o înţelegere şi a cărui notă depinde doar de repetarea stereotipă a unor lucruri pe care nu le pricepe se chirceşte în sine însuşi, îşi pierde deopotrivă bucuria învăţării şi libertatea lăuntrică şi nu are niciodată curajul propriei opinii (în schimb acumulează frustrări)? Nimeni n-a luat seama la faptul că un copil care duce “un cadou” profesorului, care dă banii de meditaţii (adesea dascălului de la clasă), care îşi cumpără un examen sau o licenţă e un om deformat pe viaţă? Căci pentru el asta înseamnă reuşita: a trişa, “a avea oameni”, “a împărţi câştigul”, “a face să fie bine”, a cumpăra tăcerea celorlalţi şi bunăvoinţa şefilor. Nu, lucrurile acestea nu ni le livrează “oculta mondială”, “corectitudinea politică” sau “progresismul”, ci – din păcate – chiar şcoala elementară din ţara noastră! Un elev convins să tacă – cu “Subiectul 1” – devine părtaş la o escrocherie şi e perdant într-o încercare de care depind multe în viaţa lui. E victima sigură a combinaţiilor unor ticăloşi ce câştigă mereu. Acesta nu e “atentat la inocenţă”?!
Sigur că se vor găsi şi viteji de serviciu care să dea lecţii de morală: păi, dom’le, ce-i opreşte pe copiii ăştia să denunţe lucrurile? Să meargă la Inspectorat (unde se pun la cale escrocheriile acestea), la Poliţie (unde, mai mult ca sigur, e vreun tătic ce are şi el o odraslă “pentru care ar face orice”), la Procuratură (cea căreia i s-au adresat cele două fete omorâte acum câteva săptămâni)… Păi să meargă, dom’le; să se revolte! Dar voi, vitejilor, voi vă revoltaţi la locul de muncă? Câţi dintre voi – adulţi, nu copii – aţi făcut în viaţa voastră o plângere organelor abilitate?! Ce-o să se spună de-un copil? Că n-are discernământ şi “i s-a părut”. Că “nu poate s-aducă dovezi”. Să nu uităm: în ţara asta s-a furat o industrie – toată! – şi nimeni nu poate dovedi nimic, absolut nimic. Acum 30 de ani pe meleagurile în care trăim au fost împuşcaţi mai bine de o mie (1000) de oameni şi nimeni n-are nici o dovadă asupra criminalilor. Şi vreţi să (vă) dovedească ceva un copil?! Singura “dovadă” pe care o pot face tinerii e faptul că, imediat după ce termină şcoala, îşi iau lumea în cap şi pleacă încotro văd cu ochii.
Deosebirea dintre o găinărie şi un furt “ştiinţific” e aceea că prima e individuală şi riscantă, iar a doua e organizată în haită (pe baza unui enorm lanţ informal de complicităţi) şi garantată de tăcerea victimelor (asupra cărora se fac tot felul de presiuni directe sau difuze). Frauda în educaţie e un act de agresiune în care sunt angrenate o mulţime de persoane sus-puse, în care perdanţilor li se induce ideea că pe nimeni nu-i intersează soarta lor şi că dacă vorbesc, “o vor păţi”. Mai bine tac şi “se descurcă” cum pot (mai ales că au ocazia să vadă “cum se face”). Iar dacă sunt cuminţi, li se dă şi bomboana “Subiectului 1”. Dar – onest vorbind – nu corespund acestea toate şi definiţei violului de minori? Nu spuneţi că nu lasă urme fizice; lasă vieţi frânte şi traume sufleteşti teribile!
Ce-ar fi ca Parlementul nostru să legifereze că frauda în educaţie e asimilabilă violului asupra copilului – pentru că, la fel ca acesta, traumatizează pe viaţă – şi se pedepseşte după prevederi ale Codului Penal la fel de aspre. Altfel spus, adulţii care fraudează un Bacalaureat (sau orice alt examen) – precum în citatul cu care am început – primesc pedeapsa maximă prevăzută de legea penală şi sunt expuşi oprobiului public. Fără nici un fel de circumstanţe atenuante. Căci, în felul acesta, apărăm – cu adevărat – inocenţa copiilor noştri.
